.....

La rascruci de vanturi.. din nou

Aceeasi situatie

Afara cerul cenusiu mangaie pamantul cu stropi gingasi.

Nici o stea.

Toti norii vor sa iasa in evidenta din nou

Poate nu e vorba doar de tine.

Poate ca si vremea ma ajuta.

Imi creeaza starea aia scarboasa, oribila.. dezgustatoare.

Aceeasi dezamagire.

Acelasi gust amar care… nici macar nu a avut timp sa se piarda printre filele trecutului

Care inca imi domina trupul.

Acelasi regret. Aceleasi lacrimi. Poate doar alta poveste. Dar in esenta e vorba tot de un EL si o EA.

Timpul se unguieste iar pe firele de iarba , incet.. din nou prea incet.

Acelasi cosmar. Inca astept sa vii sa ma trezesti.

Neah. Infinitul nu mi suna cunoscut.

E aproape 4:00 am.

Inca cateva pagini.. paharul se sparge in mii de bucatele impins de bezna noptii.

Scrisul se intina.

Lacrimi idioate. Dispareti o data.

E asa de ciudat. Inca rad cand ma gandesc. Ma gandesc de ce ne am maturizat asa repede.

Unde e chipul acela de copil cu obrajii imbujorati . cu trupul sprijinit de nucul din spatele gradinii

“tanti Gina, o lasati pe Ana afara? Va rugam”

Amintiri.

Imi aduc aminte si acum vorbele doamnei profesoare de romana , inutile la vremea aceea, si atat de reale acum. “ nu incercati sa va maturizati. Bucurati va de copilarie”. Nu ai fi inteles nici tu atunci la ce se referea..

Ce mod de a privi lucrurile.

Imi doresc din nou acei ochi de copil.

Pentru care universul reprezinta doar scoala, casa si locul de joaca.

Dar.. copilaria niciodata nu sta in loc pana ne dam noi seama ..

Inca mi aduc aminte usurinta , inocenta prin care priveam lucrurile.

“ ce tampenie.. cand o sa fiu mare si o sa mi placa un baiat o sa I spun”

“ ha ha. Ana, de ce esti asa sigura?”

“de ce n as fi? De ce nu I as spune? Daca nu I convine asta e”

“ ai dreptate. Promiti sa faci asa?”
“da. Tu?”
“da”

Promisiunile copilariei..

Imi cer scuze copilului ascuns in mine ca nu mi am putut tine promisiunea.

Ok. Déjà delirez.

E déjà 5:30..

Noapte buna.

[p.s.: daca ti as spune ca te iubesc m ai crede?]

aprilie...

E seara. Din nou. Vantul de aprilie adie usor luand in zbor ganduri tulburate de cateva raze ce nu vor sa plece.

Apus. Un fenomen mirific ce infrumuseteaza la fiecare sfarsit de zii sufletul celor 2 adolescenti.

Poate parea inofensiv.. dar pentru ei e o intreaga poveste.

Un fundal de un mov aprins coloreaza usor peisajul impletindu se cu cele doua chitari aruncate in vazduh

Firele aspre de iarba alcatuiesc un loc tacut, linistit , poate chiar tainic..

-stii. Uneori ma gandesc cum ar fi sa ne transformam in niste oameni minusculi si sa fim doar noi doi.

-ha ha. Alex, nu mai visa atat cu ochii deschisi.

-de ce? Déjà te vad urland ca disperata” aa. E un monstru aici” si e doar o furnica

-foarte amuzant..

-nu ti face griji , marie, sunt aici ca sa te salvez.

-de asta imi e cel mai frica. Stii.. mereu mi am dorit sa am o stea.

-dar ai, marie. Nu vezi? Toate stralucesc pentru tine.

-alex. Nu e nici o stea pe cer. Si.. nu asa. As vrea sa am o stea in buzunar care sa ma protejeze si sa ma insoteasca peste tot.

-ehh. Pana atunci trebuie sa te multumesti cu poza mea.

-huh? Dar n am nici o poza cu tine.

-aa da scuze. Cu noi.

-alex, e geniala.. nu trebuia…

Ii privesc si simt cum inima bate cu atata emotie. E doar o poveste de dragoste. Poate ca ascunde multe. Dar poate ca numai personajele din ea o stiu cu adevarat. Eu sunt doar un spectator.

Iubesc iubirea. Daca m ai intreba daca te iubesc probabil ca ti as raspunde nu. Si totusi.. poate mint.

Poate ca nu vei citii niciodata asta.. sau poate faci asta acum. Doar daca nu cumva ma las iar cucerita de briza unei seri obisnuite si las pixul si foaia sa alunece in abisul apei.